Industria din România a trecut printr-o perioadă dificilă în ultimii ani: pe când rata anuală a creșterii volumului de producție în industria prelucrătoare a depășit 5,7% între 2005 și 2018, aceasta a devenit negativă, -1,3%, în perioada de după anul 2018. Deși provocările ultimelor ani au afectat întregul UE, nu toate țările din regiunea CEE (Europa Centrală și de Est) au trecut printr-o contracție similară după anul 2018: spre exemplu, industria prelucrătoare din Polonia a crescut cu 4,2% anual, cea din Cehia cu aproximativ 0,3%, iar cea din Ungaria cu 0,7%. Industria Germaniei, un motor al creșterii industriale din regiunea CEE, a suferit mult după războiul tarifar din prima administrație a președintelui Trump, scăzând cu mai mult de 2% pe an după 2018.

Unele ramuri industriale din România au înregistrat o contracție și mai accentuată în aceeași perioadă: producția în industria articolelor de îmbrăcăminte a scăzut anual cu 12%, iar industria de mobilă cu 4,6%. Există desigur și câteva sectoare cu o performanță relativ mai bună, precum industria alimentară care a înregistrat o creștere anuală de 2,6% în ultimii 6 ani. În același timp însă, numărul angajaților în industria prelucrătoare a scăzut semnificativ.

Din perspectivă istorică, industria României a reușit să crească și să devină mai eficientă după o perioadă de tranziție dificilă dominată de privatizările eșuate ale anilor ‘90, devenind competitiv ulterior în contextul piețelor libere. Pregătirea aderării României la UE, respectiv aderarea în sine, a adus o perioadă lungă de dezvoltare dinamică a industriei (2005-2018), o perioadă de succes semnificativ al industriei românești, ce nu a putut fi oprită nici de criza economico-financiară din 2008-2009. Perioada ultimelor 6 ani însă a adus un declin structural: producția industrială, precum și contribuția sectorului industrial la PIB-ul țării a înregistrat o scădere, cuplat cu un declin al proporției forței de muncă angajată în industrie.

În această analiză vom explora mai întâi fenomenul de lungă durată a schimbărilor macro-structurale din România cu accent asupra procesului recent de declin industrial. Vom prezenta, de asemenea, cauzele principale ale acestui fenomen, urmat de o discuție privind viitorul sectorului industrial al României.

 

Schimbările structurale în economia României

În ultimii 30 de ani, economia României a trecut prin schimbări macro-structurale semnificative: importanța sectorului de servicii a crescut, pe când ponderea sectorului industrial în economie s-a micșorat. Astfel, numărul angajaților în industria din România a scăzut cu aproximativ 1,1 milioane de persoane între anii 1995 și 2025, de la 2,4 milioane la 1,3 milioane. Comparativ cu alte țări din regiune, trendul din România devine și mai îngrijorător: în Ungaria și Cehia, numărul angajaților din sectorul industrial a rămas aproape constant în perioada respectivă, iar în Polonia acesta a crescut cu 200 de mii.

Observăm un declin aproape constant din 2000 încoace în unele industrii, precum industria articolelor de îmbrăcăminte, unde numărul angajaților a scăzut cu 200 de mii între 2000 și 2025. În industria auto, numărul angajați a crescut până anul 2018, după care acesta a scăzut cu 60 de mii până în prezent. Trebuie menționat că există industrii, precum industria alimentară, care a reușit o expansiune din 2000 încoace. În această industrie, numărul angajaților a crescut de la aproximativ 160 de mii la 180 de mii în prezent.

Tranziția dintr-o economie industrială într-o economie bazată predominant pe servicii este un fenomen bine cunoscut în economiile avansate, precum Statele Unite sau în țările din Europa de Vest, iar motivele principale sunt atât schimbările în structura cererii și ofertei domestice, cât și schimbările în structura comerțului internațional. În general, ponderea relativă a industriei în economie scade odată cu creșterea nivelului dezvoltării economice (măsurat în PIB pe cap de locuitor), chiar dacă există câteva excepții. Un exemplu pentru tendința generală îl reprezintă industria prelucrătoare din SUA, unde numărul angajaților a scăzut cu aproximativ 5 milioane între 1995 și 2023 concomitent cu o dezvoltarea economică puternică. În Franța și Germania această scădere a fost de aproximativ 800 de mii și 700 de mii de angajați (BEA, Eurostat). În aceeași perioadă, ponderea industriei prelucrătoare în numărul total de angajați din China – o țară cu un nivel mai scăzut al dezvoltării economice la începutul perioadei – a crescut de la 23% la 32% a totalului angajaților, conform estimărilor ILO.

Chiar dacă numărul de angajați în industria României a avut o scădere accentuată similară cu țările dezvoltate, volumul producției a crescut dinamic până anul 2017. Astfel, nu putem vorbi despre o dezindustrializare generală în economia României până în anul respectiv. Aceste tendințe aparent paradoxale pot fi explicate clar cu creșterea productivității muncii în acest sector.

 

Cauzele declinului industrial în România

Există numeroase explicații pentru schimbările macro-structurale legate de industria din România – printre ele, există patru pe care le considerăm deosebit de importante.

  1. Industria prelucrătoare din România a trecut printr-un proces de eficientizare după revoluția din 1989, în special în noul mileniu, marcat de o îmbunătățire semnificativă a productivității forței de muncă. Astfel, numărul angajaților a scăzut, iar producția a crescut semnificativ. Mai precis, producția reală a crescut în medie cu 4% pe an între anii 2000 și 2018, în timp ce numărul angajaților a scăzut cu aproape 500 de mii. Acest proces de eficientizare a fost necesar în urma moștenirii regimului comunist care a operat firme industriale mari și neproductive, care trebuiau restructurate pentru a supraviețui într-o piață liber-competitivă.
  2. Salariile reale din România au crescut în general mai rapid decât productivitatea muncii, ceea ce a redus competitivitatea industriei românești pe piețele internaționale (în special în sectoarele bazate preponderent pe munca resursei umane, precum industria textilă și a îmbrăcămintelor). Creșterea prețului energiei după invadarea Ucrainei de către Rusia a contribuit, de asemenea, la majorarea costurilor industriale în Europa și în România. Astfel, industria autohtonă a fost pusă sub o presiune serioasă de competiția internațională. Spre exemplu, importurile de produse textile din afara UE (precum țările asiatice) au crescut de la 400 de milioane de euro în 2002 la 860 de milioane de euro în 2025. Costurile relativ ridicate și productivitatea relativ scăzută ale unor industrii din România a redus competitivitatea produselor lor atât pe piețele internaționale, cât și pe piețele domestice.
  3. Odată cu pregătirea integrării UE, industria României a devenit o parte din ce în ce mai integrată în lanțurile de aprovizionare europene, devenind astfel dependentă de performanța industriilor exportatoare din vestul Europei. Stagnarea economică a țărilor din Vest, precum Germania, a redus oportunitățile de expansiune ale unor industrii, precum industria autovehiculelor sau fabricarea de echipamente și mașini. Observăm o stagnare a exporturilor din aceste industrii spre Germania, respectiv o scădere a numărului de angajați în România după 2017, de când economia Germaniei a început să stagneze. Războiul tarifar lansat de administrația Trump în 2018 este una dintre motivele principale în spatele cererii slabe pentru produsele exportate de România – în parte în mod direct, prin reducerea cererii SUA pentru produsele din România, dar mai ales indirect, prin slăbirea economiei partenerilor comerciali majori ai României din Europa de Vest. Măsurile similare ale administrație americane curente conduc, de asemenea, la efecte similare.
  1. Colapsul cererii globale după pandemia COVID-19, respectiv blocajele lanțurilor de aprovizionare globale au contribuit și ele la scăderea cererii domestice și internaționale pentru bunurile din industria României.

 

Viitorul sectorului industrial din România

Industria autohtonă se află momentan sub presiunea mai multor factori: costuri de producție ridicate, competiția internațională puternică, și stagnarea economică a partenerilor comerciali din vestul Europei. Pe lângă acestea, situația geopolitică complicată va reprezenta cel mai probabil o altă provocare majoră în viitor: tensiunile din Orientul Mijlociu pot menține prețurile energetice la un nivel ridicat în următorii ani, iar țările din vestul Europei par să nu treacă ușor peste provocările economice domestice, ceea împiedică o accelerare a creșterii industriale. Mai mult, recentele tarife vamale impuse de SUA, respectiv o potențială majorare a acestora în relația cu UE, ar reduce și mai mult potențialul industriei europene și implicit a României.

Pe plan intern, măsurile fiscale pot, de asemenea, reduce volumul producției industriale din România. Deși aceste măsuri sunt absolut necesare pentru restabilirea echilibrului buuâgetar, ele pot reduce în același timp cererea internă pentru bunuri, respectiv pot mări costurile de producție din cauza creșteri impozitelor. Chiar și așa, dacă piețele financiare vor avea încredere în potențialul acestor măsuri de a rezolva problema deficitului bugetar, investițiile străine în România poate deveni din nou o țintă preferată a investițiilor străine, ceea ce ar putea redinamiza sectorul industrial.

O altă perspectivă importantă vizează creșterea cheltuielilor de apărare în perioada următoare – țările NATO s-au înțeles în creșterea acestora la 5% a PIB până la 2035 la summitul din Haga, ceea ce ar reprezenta o schimbare majoră pentru industria europeană. Producția de echipamente militare ar putea reprezenta o oportunitate majoră pentru sectorul industrial din România. Dacă România ar reuși să direcționeze o parte a acestei cereri crescute către industria locală, industria grea autohtonă ar putea putea beneficia în mod semnificativ în următorul deceniu.

În contextul creșterii tensiunilor geopolitice, există, de asemenea, posibilitatea adoptării unor strategii de ”friendshoring” din partea țărilor vestice cu scopul de a proteja lanțurile de aprovizionare în fața unor șocurilor precum conflictele militare sau pandemia. Statutul României de membru al UE și NATO ar putea sprijini în mod semnificativ relocarea unor industrii europene strategice în România, ceea ce ar putea încetini sau chiar inversa procesul de declin industrial din ultimii 6 ani.

Mai multe detalii: https://www.economica.net/industria-romaniei-in-contextul-fiscal-actual-intre-geopolitica-si-investitii-strategice_862485.html