Datoria publică a României a ajuns la aproximativ 55% din PIB în anul 2024, o creștere de 20 de puncte procentuale față de 2018, iar deficitul bugetar a trecut de 8,6% anul trecut. Menținerea unui deficit de această amploare ar însemna că în aproximativ 5-6 ani datoria ar depăși nivelul de 100% a PIB-ului. Deși există țări unde datoria publică depășește cu mult acest nivel fără riscul imediat al unei crize de finanțare a datoriei – precum Italia, cu o datorie de 135% din PIB în 2024 – este puțin probabil ca România să fie capabilă în sens politic și economic să susțină o datorie semnificativ mai ridicată decât în prezent.

De fapt, analizele economice[1] arată că, în cazul țărilor cu venit mediu, cum este și România, peste jumătate din cazurile de intrare în incapacitate de plată se produc la datorii externe de sub 60% din PIB. Sustenabilitatea datoriilor publice ale țărilor este determinată în general nu doar de capacitatea economică a acestora, ci și de calitatea instituțiilor publice/politice. Dacă un guvern consideră că plata datoriilor devine prea costisitor din punct de vedere economic și politic, ceea ce devine din ce în ce mai probabil odată cu creșterea datoriilor publice, aceasta poate decide să declară incapacitate de plată și să negocieze cu creditorii statului o reducere parțială a datoriilor. În ultimii ani, încrederea creditorilor externi în abilitatea instituțiilor publice din România de a gestiona un deficit bugetar de amploare a devenit mai slabă, care ar fi putut conduce la o criză de finanțare a datoriei publice cu efecte economice severe – scenariu evitat pentru moment după introducerea măsurilor de austeritate. Aceste măsuri reprezintă o povară semnificativă pentru populație, dar este cel puțin la fel de important să conștientizăm scenariul alternativ, adică situația de care a scăpat România prin aplicarea acestor măsuri fiscale.

 

Scenariul unei crize de finanțare a datoriei

Cum arată așadar un astfel de scenariu evitat deocamdată de România? În cazul în care creditorii externi ai României își pierd încrederea în abilitatea sau voința guvernului de a finanța datoria publică, ei pot refuza la rândul lor finanțarea deficitelor bugetare și pot vinde titlurile de stat deținute de ei pe piețele secundare. Acest scenariu poate avea trei consecințe principale.

În primul rând, într-un astfel de context, guvernul devine nevoit să-și reducă cheltuielile – și/sau să-și ridice veniturile – în mod drastic, adică măsuri de austeritate și mai severe. Acesta ar însemna o reducere de amploare a cererii pe piețele domestice, ceea ce ar conduce la o recesiune economică adâncă și de lungă durată. În prezent, datorită măsurilor fiscale introduse în România, piețele financiare par a fi dispuse să finanțeze un deficit de peste 7-8% din PIB în 2025, dar cu condiția implicită ca acesta să scadă treptat în viitor. În lipsa acestei încrederi, oprirea bruscă a creditării de această amploare ar avea efecte economice catastrofale.

În al doilea rând, scăderea prețului titlurilor de stat, o consecință directă a pierderii încrederii pe piețele financiare, ar slăbi în mod semnificativ sectorul bancar din România. Datoria publică este o componentă semnificativă a activelor bancare din România, iar dacă aceasta pierde din valoare, riscul insolvenței și al crizei bancare devine mai mare. O criză financiară domestică ar lovi puternic economia reală, și ar pune o presiune mare asupra unui guvern cu posibilități economice limitate.

În al treilea rând, volatilitatea economică și financiară ridicată pot reduce volumul de investiții străine directe (ISD), ceea ce reduce potențialul de creștere economică pe termen mediu și lung. Slăbirea relațiilor economice cu țările partenere poate diminua transferul de capital și de tehnologie, ceea ce îngreunează posibilitățile de revenire dintr-o criza economică.

Un exemplu pertinent în acest sens este Grecia, un alt stat membru al UE care a trecut printr-o criză a datoriei extrem de severă. După ce guvernul grec a dezvăluit că a publicat cifre false, subestimând datoria publică, care a atins aproximativ 130% din GDP în 2009, investitorii străini au început să părăsească țara, iar Grecia a avut nevoie de împrumuturi de asistență financiară de la FMI și de la partenerii săi europeni. Mai mult, în urma tratativelor între guvernul Greciei și creditorii săi, valoarea datoriei publice deținute de băncile private a fost redusă cu 50% în 2011, afectând grav expunerea băncilor. Concomitent cu aceste măsuri de urgență, guvernul a fost nevoit să introducă măsuri de austeritate extreme: între anii 2009 și 2018 TVA-ul, impozitul pe venit, accizele și taxele pe proprietate au fost majorate de mai multe ori, iar cheltuielile statului au fost reduse cu aproximativ 30% (-38 de miliarde de euro) între 2009 și 2014. Băncile din Grecia au trecut printr-un episod de stres financiar intens, agravând criza economică, iar sectorul bancar a avut nevoie de repetate runde de consolidare și recapitalizare pentru a supraviețui această perioadă.

Consecința acestor evenimente a fost o criză umanitară și economică severă: PIB-ul Greciei a trecut printr-o contracție de aproximativ 25% între 2009 și 2012, iar revenirea a fost extrem de lentă, indicatorul fiind și astăzi cu peste 10% sub nivelul din 2009. Cheltuielile gospodăriilor pe consum au scăzut cu 30% între 2010 și 2015 , iar rata șomajului a crescut de la 9,7% în 2009 la 27,6% în 2013. Deși România a început adoptarea măsurilor de austeritate înainte să ajungă la punctul critic unde se afla Grecia în 2009, neavând până acum nevoie de asistență financiară externă, evitarea unui scenariu similar necesită politici fiscale responsabile în continuare și în anii viitori.

 

Primele semne ale normalizării

În România semnele riscului unei crize de finanțare a datoriei publice au devenit tot mai clare pe parcursul anului 2024. După ce dobânda titlurilor de stat pe termen lung (10 ani) a crescut de la 3% în anul 2021 la 7% în octombrie 2024, reflectând atât creșterea nesustenabilă a deficitului bugetar, cât și politica monetară mai strictă, acesta a trecut printr-o perioadă de volatilitate ridicată după alegerile de la finalul anului 2024, atingând pentru un moment chiar 8,5% în timpul alegerilor prezidențiale din 2025. Deși s-a produs o oarecare normalizare după stabilizarea politică, volatilitatea devenind una mai redusă, dobânda se menține în continuare la un nivel ridicat, de peste 7%. Această situație înseamnă că statul se împrumută pe termen lung – fapt esențial din perspectiva investițiilor și a creșterii economice – cu costuri ridicate, iar restabilirea echilibrului bugetar rămâne esențială pentru a avea acces la împrumuturi mai ieftine.

De asemenea, prețul asigurării împotriva incapacității de plată a statului (Credit Default Swap, CDS) a crescut cu aproximativ 60% între 2019 și 2024, concomitent cu înrăutățirea problemelor bugetare structurale. Mai mult, între octombrie 2024 și mai 2025 acesta a crescut brusc cu aproximativ 50%, reflectând volatilitatea situației politice. Această creștere reprezintă de fapt probabilitatea mai ridicată pe care o atașau piețele financiare unei încetări de plată a statului. După alegerile din 2025 însă prețurile CDS au coborât aproximativ la nivelul din octombrie 2024, ceea ce indică o oarecare revenire, însă în continuare la un risc mai ridicat decât în 2019.

Deși astăzi creditorii externi au mai multă încredere în guvern și în faptul că acesta va rămâne capabil în continuare să-și remburseze datoriile, încrederea pe termen lung poate fi menținută doar cu politici fiscale responsabile și cu o implementare credibilă, consecventă și, în contextul dat, cât se poate de justă a măsurilor fiscale anunțate.

[1] Kenneth S. Rogoff and Carmen M. Reinhart, De data asta e altfel, Romanian ed., trans. Smaranda Nistor (București: Editura Publica, 2012), 608, ISBN 978‑973‑1931‑90‑6.

 

Mai multe informații: https://adevarul.ro/stiri-interne/evenimente/unde-ajungeam-daca-romania-refuza-masurile-2471832.html