Începând cu anul 2015 orientarea generală a politicii fiscal-bugetare din România a suferit o schimbare majoră, cu implicații de durată asupra echilibrelor macroeconomice. Dacă perioada 2009–2015 a fost marcată de un proces clar de consolidare fiscală – cu deficite bugetare și de cont curent coborâte sub pragul de 1% în 2015 – această perioadă a reprezentat, retrospectiv, un veritabil „moment de referință” al echilibrelor macroeconomice. România se afla, la acel moment, pe o traiectorie ce ar fi permis, fără devieri majore, o eventuală aderare la zona euro în jurul anului 2019.

Totuși, pe fondul acestei stabilități, a apărut o relaxare accelerată a disciplinei fiscale: clasa politică a perceput marjele create ca fiind spații de manevră pentru politici expansive, fără o analiză riguroasă a sustenabilității acestora. A urmat o serie de reduceri de taxe (în special TVA), creșteri semnificative ale salariilor din sectorul public și alte măsuri pro-ciclice. Pe termen scurt, acestea au stimulat creșterea economică, întărind falsa impresie că noua abordare este „funcțională”. Această dinamică a generat un cerc vicios de expansiune bugetară alimentată de optimism conjunctural – un tipar cunoscut din experiențele unor economii emergente latin-americane.

Până în 2019, efectele negative ale acestei orientări deveniseră deja vizibile: bugetul public s-a dezechilibrat, iar aparatul de stat s-a extins considerabil. Crizele ulterioare, începând cu efectele pandemiei în 2020, nu au făcut decât să accentueze vulnerabilitățile acumulate anterior.

Astfel, România a ajuns în prezent statul cu cele mai mari dezechilibre macroeconomice interne și externe din întreaga UE: atât deficitul bugetar, cât și deficitul de cont curent au cele mai mari ponderi în PIB. Aceste dezechilibre sporesc riscul suveran, ceea ce se reflectă în costuri de finanțare mai mari pentru stat – adică într-o primă de risc ridicată – care, la rândul ei, apasă suplimentar asupra unui buget deja vulnerabil.

Motivele acestei atitudini tolerate din partea Comisiei Europene sunt multiple. Pe de o parte, s-a dorit evitarea escaladării tensiunilor într-un context electoral intern sensibil. Pe de altă parte, însă, decizia de a acorda României un termen excepțional de lung – șapte ani – pentru a-și reduce din nou deficitul sub pragul de 3% din PIB reflectă și considerente de ordin strategic. România ocupă o poziție geopolitică-cheie în actualul context regional marcat de agresiunea militară rusă în Ucraina, iar orientarea sa ferm pro-europeană și pro-NATO reprezintă un factor important în evaluarea politică și instituțională a partenerilor europeni. Prin urmare, flexibilitatea arătată de Comisie poate fi înțeleasă și ca o recunoaștere a rolului strategic pe care România îl joacă în regiune. Cu toate acestea, răbdarea Comisiei pare să se fi epuizat. Angajamentele asumate trebuie acum onorate: cifrele publicate pentru primele luni ale anului 2025 arată că este nevoie de o intervenție fermă pentru a evita aceeași traiectorie a deficitului bugetar ca în anii precedenți. Deși ținta inițială de deficit de 7% pare din ce în ce mai greu de atinsă, o reducere semnificativă a deficitului față de anul precedent ar putea semnala deja că România își asumă drumul anevoios către restabilirea echilibrului bugetar.

Dimensiunea statului, atât pe partea de venituri, cât și pe cea de cheltuieli, trebuie însă ajustată într-o manieră echilibrată și strategică. În actualul context fiscal, România are nevoie de un stat de dimensiuni mai mari decât cel de astăzi – în sensul mobilizării unor venituri publice mai consistente, evitând în același timp riscul unei extinderi excesive și ineficiente a statului pe partea de cheltuieli.

Menținerea în același timp a unui stat relativ mai mic față de media europeană poate sprijini atât acumularea capitalului intern prin reinvestirea veniturilor locale, cât și atragerea de investiții străine directe, România având un nivel încă scăzut al capitalului raportat la număr de angajați. Ceea ce este necesar, așadar, nu este un stat supradimensionat, ci un stat mai eficient, mai bine finanțat și orientat către furnizarea unor servicii publice de calitate.

Pentru a reechilibra finanțele publice, sunt necesare cel puțin cinci măsuri fundamentale care trebuie implementate simultan. Prima și cea mai importantă este reforma fiscală. Cele cinci direcții necesare sunt:

  1. Reducerea dimensiunii aparatului de stat;
  2. Creșterea veniturilor bugetare prin majorarea ratelor efective medii de impozitare
  3. Creșterea colectării printr-o conformare fiscală mai bună;
  4. Continuarea digitalizării ANAF și creșterea eficienței controalelor;
  5. Valorificarea eficientă a fondurilor europene.

În cele ce urmează, echipa RoEM prezintă principiile care ar trebui să ghideze această reformă fiscală.

 

Măsura zero: raționalizarea cheltuielilor statului cu personalul și cu investițiile

Aparatul de stat trebuie redus din punct de vedere tehnic, chiar dacă această reducere își are limitele ei. Cheltuielile de personal pot și trebuie raționalizate prin eliminarea diferitelor sporuri, respectiv, anumite investiții în stadiu incipient (construirea de stadioane sau alte investiții de prestigiu care au un randament financiar scăzut) pot fi amânate. Din păcate însă, aceste măsuri nu se vor dovedi suficiente pentru a pune bugetul statului pe o traiectorie sustenabilă, pentru care sunt necesare și alte măsuri imediate care țintesc principal creșterea veniturilor bugetare.

 

  1. Creșterea veniturilor bugetare prin majorarea ratelor efective medii de impozitare

1.1. Impozitarea companiilor

Sistemul actual de impozitare a companiilor din România este profund impredictibil. Modificările frecvent anunțate pe termen foarte scurt subminează în mod direct una dintre nevoile esențiale ale mediului de afaceri: predictibilitatea fiscală. În plus, abordările fragmentare, de tip „peticire”, au generat distorsiuni majore în economie.

Un exemplu elocvent îl reprezintă chiar structura impozitării companiilor, care funcționează în prezent pe trei regimuri principale (pe lângă alte excepții):

  • regimul microîntreprinderilor, unde baza de impozitare este cifra de afaceri, iar pragurile de încadrare se schimbă de la un an la altul;
  • impozitul pe profit pentru companiile obișnuite;
  • și un impozit minim de 1% pe cifra de afaceri pentru companiile cu venituri de peste 50 de milioane de euro.

Această diferențiere a regimului fiscal în funcție de dimensiunea companiei, coroborată cu schimbări frecvente ale criteriilor de încadrare, erodează în mod clar competitivitatea companiilor. La aceasta se adaugă faptul că România are cea mai slabă rată de colectare a TVA din Uniunea Europeană, în mare parte din cauza digitalizării lente a ANAF.

Este limpede că simpla ajustare a cotelor nu va duce la rezultate semnificative. Este nevoie de o reformă structurală a impozitării companiilor care să reducă distorsiunile de pe piață și să elimine efectele negative generate de impredictibilitate. O direcție posibilă ar fi introducerea unui sistem unitar de impozitare a companiilor, în care accentul să nu cadă neapărat pe majorarea cotelor, ci pe o reglementare mai riguroasă a cheltuielilor deductibile și pe asigurarea unei baze fiscale echitabile. Uniformizarea ar trebui să fie regula generală, însă, într-o manieră bine calibrată, pot fi justificate anumite excepții temporare și țintite – de exemplu, în cazul start-up-urilor sau al tinerilor antreprenori pentru sprijinirea lansării lor pe piață.

În plus, este necesară o reglementare clară și riguroasă a situațiilor în care firmele înregistrează capitaluri proprii negative, în special în ceea ce privește rambursarea împrumuturilor acordate de acționari. Exemplele internaționale arată că nu majorarea cotelor de impozitare aduce venituri suplimentare, ci închiderea portițelor fiscale referitoare la deductibilitatea cheltuielilor, la finanțarea prin împrumuturi de la acționari sau extinderea mecanismului de tip TVA la încasare.

Echipa RoEM recomandă cu fermitate o reformă profundă a impozitării companiilor, care să meargă dincolo de ajustări parametrice ale cotelor. Această reformă este inevitabilă. Deși nu va genera venituri suplimentare semnificative imediat, este esențială pentru a restabili echitatea, predictibilitatea și funcționalitatea sistemului fiscal, și trebuie pregătită și implementată cât mai curând.

1.2. Impozitarea consumului

În contextul macroeconomic actual, este recomandabil ca accentul fiscal să fie pus mai degrabă pe impozitarea consumului decât pe cea a muncii. Un argument esențial pentru această repoziționare este creșterea accelerată a consumului în România în ultimii ani, în special a cererii pentru bunuri și servicii din import. Acest tip de consum a contribuit semnificativ la deteriorarea echilibrului extern – reflectat în deficite comerciale și de cont curent tot mai mari. Într-un astfel de context, majorarea impozitării consumului poate avea un dublu efect benefic: generează venituri fiscale suplimentare și descurajează consumul excesiv de produse (din import).

În spiritul simplificării sistemului fiscal și în vederea creșterii imediate a veniturilor bugetare, propunem introducerea unei cote unice de TVA de cel puțin 21%. Această măsură ar presupune o povară suplimentară semnificativă pentru persoanele cu venituri mai mici, motiv pentru care recomandăm, în paralel, introducerea unui impozit progresiv pe venitul personal (vezi capitolul 1.4). Acest impozit progresiv ar putea compensa nu doar povara fiscală suplimentară asupra populației cu venituri mai mici, ci și impactul inflaționist generat de majorarea cotei de TVA.

1.3. Impozitarea muncii

Recomandăm introducerea unei forme moderate de impozitare progresivă a veniturilor persoanelor fizice, inclusiv a pensiilor speciale, corelată cu o reformă a sistemului de contribuții sociale. Această progresivitate trebuie să fie echilibrată și calibrată cu atenție, astfel încât să nu descurajeze munca, investițiile în capital uman sau formalizarea. Obiectivul este consolidarea echității fiscale fără a afecta dinamica economică, în paralel cu o redistribuire mai justă a sarcinilor fiscale între categoriile de venit, corelat cu reformarea sistemului de contribuții sociale, respectiv cu majorarea cotei TVA. Impozitarea progresivă ajută și la reducerea inegalităților veniturilor și astfel la temperarea tensiunilor în societate. O formă posibilă a introducerii impozitului progresiv ar fi un sistem dual, cu veniturile sub un anumit prag având o cotă marginală mai redusă față de veniturile deasupra acestui prag. Mai multe țări în UE, precum Polonia, Cehia, sau Slovacia, folosesc un astfel de sistem dual de impozitare progresivă.

Pentru veniturile cele mai mici, cota de impozit pe venit ar putea fi redusă sub 10%, în timp ce pentru veniturile mari această cotă ar putea ajunge până la 20-25%. Este însă esențial ca progresivitatea să se aplice veniturilor agregate, care în prezent nu sunt calculate de ANAF. Impozitul progresiv pe venit ar putea fi extins la toate tipurile de venituri, inclusiv pensii. De asemenea, s-ar putea lua în considerare interzicerea cumulului pensiei cu salariul în sectorul public.

Un alt aspect important îl reprezintă faptul că, în prezent, toate fondurile de asigurări sociale sunt deficitare și sunt acoperite din bugetul general, ceea ce face discutabilă menținerea separării lor administrative. Unificarea parțială a impozitului pe venit cu contribuțiile sociale ar putea aduce eficiență și echitate mai mare.

1.4. Impozitarea averii

Impozitele pe proprietate sunt reduse și liniare. Este recomandabilă și aici o ușoară progresivitate: cote mai mari pentru a doua locuință, pentru autovehicule de mare valoare etc. Astfel de măsuri pot contribui la echitate socială fără a crea presiuni fiscale majore. Este important de menționat că impozitele pe avere reprezintă venituri ale autorităților locale, iar aceste venituri suplimentare ar fi, cel mai probabil, cheltuite la nivel local. Prin urmare, ar fi necesară o reglementare a cotei de redistribuire a altor taxe, astfel încât surplusul provenit din impozitele pe avere să contribuie, în termeni neți, la veniturile bugetului central.

 

  1. Alte măsuri esențiale pentru reechilibrarea fiscală

Reforma fiscală, în absența altor măsuri structurale, nu va fi nici eficientă economic, nici sustenabilă politic. Sunt necesare reforme instituționale și administrative care să sprijine colectarea, transparența și eficiența în utilizarea fondurilor publice.

2.1. Creșterea gradului de colectare a taxelor și impozitelor

Deși introducerea sistemelor e-Factura și e-Transport a reprezentat un progres major, acestea trebuie completate cu măsuri suplimentare:

  • extinderea controlului asupra evaziunii TVA prin lanțuri de tranzacții intracomunitare,
  • identificarea activă a evaziunii fiscale prin analize de risc,
  • stimulente pentru conformarea voluntară.

2.2. Digitalizarea ANAF și creșterea eficienței controalelor

Continuarea digitalizării ANAF este esențială pentru prevenție, nu doar pentru sancționare.

  • Este necesară o platformă unificată și prietenoasă pentru contribuabili,
  • Integrarea bazelor de date fiscale și sociale (de exemplu, integrarea datelor privind salariile și pensiile realizate),
  • Automatizarea proceselor de verificare și rambursare.

2.3. Valorificarea fondurilor europene

România accesează fonduri europene sub potențialul său. Este nevoie de:

  • simplificarea procedurilor pentru beneficiari,
  • reducerea birocrației,
  • profesionalizarea continuă a personalului implicat în scrierea și implementarea proiectelor,
  • corelarea între strategiile de investiții naționale și fondurile UE.

2.4. Reducerea aparatului de stat

Aparatul bugetar este supradimensionat și ineficient. Pe lângă reducerile numerice sunt recomandate:

  • reorganizarea companiilor de stat, în special a celor care înregistrează pierderi,
  • reforma administrativ-teritorială, realizată în mod echitabil din perspectiva minorităților și a democrației locale, ar putea genera, de asemenea, economii bugetare semnificative.
  • restructurarea funcțiilor redundante,
  • evaluarea periodică a performanței instituțiilor publice,
  • digitalizarea proceselor administrative pentru reducerea dependenței de personal.

Concluzie
România nu mai are luxul de a amâna reforma fiscală și consolidarea bugetară. Într-un climat de incertitudine economică globală și presiuni interne crescute, soluțiile punctuale nu mai sunt suficiente. Comisia Europeană, agențiile de rating și piețele financiare urmăresc cu atenție fiecare decizie de politică fiscală, iar spațiul de manevră s-a redus drastic. Timpul pentru promisiuni vagi sau abordări întârziate a trecut – este nevoie de măsuri clare, credibile și aplicate rapid.. Aceste măsuri au nevoie de o abordare sistemică, coordonată și transparentă – cu susținere politică, dar și cu responsabilitate tehnocratică.

Subliniem două aspecte ce sunt de importanță majoră în introducerea măsurilor fiscale discutate: în primul rând, este nevoie de decizii urgente privind măsurile de creștere a veniturilor fiscale, care trebuie implementate într-un interval de timp cât mai scurt. În al doilea rând, trebuie acordată o atenție deosebită atât intensității, cât și formei acestor măsuri, deoarece, într-un context extern fragil, ele pot foarte ușor împinge economia într-un ciclu negativ.